Oldal 60 [60]
OCR
1.2. PEISAJUL LITERAR INTERBELIC 59 format ín mentalitatea Convorbirilor critice ale estetului absolutist M. Dragomirescu, precum si ín mentalitatea Cenaclului Sburátorul si, pe lángá acestea, ímprospátándu-si mereu cunostintele sale privitoare la noua literaturá maghiará, sustinutá de revista Nyugat, asa cum o dovedesc nu numai cáteva nuvele din faza initialä, dar si tärziul roman Amändoi. Nu intereseazä dacä scriitorul nostru gi-a conceput acest roman incitat de tema similarä din Édes Anna a lui Kosztolányi Dezsö — care de altminteri si-a gändit opera ca o criticä la adresa marii burghezii, pe cänd povestitorul romän si-a plasat actiunea, cu destulä simpatie, in lumea micii burghezii — cät imprejurarea cä autorul lui Amändoi frecventa eleganta prozä a occidentalizantului maghiar. Calitatile cele mai frapante ale lui Liviu Rebreanu se manifesta totusi pe linia traditional-naturalista, comportänd acea arhitecturä epicä solidä, prin care Jon s-a impus dintr-odatä, ca o revelatie dänd pentru totdeauna romanului nostru siguranta aptä oricäror intreprinderi majore”?*?. Dupä anul de gratie 1933, criza romanului pärea sä se fi sfärsit. Incepe sä se manifeste o supraproductie de romane. Fenomenul este firesc, dupä o perioadä de privare, dupä cum aratä si expansiunea ziarelor dupä decembrie 1989. Majoritatea criticii recepteazä si semnaleazä fenomenul „Si dacä de-a lungul deceniului al treilea întrebarea la ordinea zilei era de ce nu avem roman, Adevärul literar si artistic nr. 735 gäzduia douä articole in numärul din ianuarie 1935, ai cäror autori, Al Philippide „Pledoarie pentru nuvelä” si G. Cälinescu „Mihail Sadoveanu, Noptile de Sänziene” deplingeau „extraordinara inflatie a productiei de romane din ultima vreme. Preocupati de pericolul potential reprezentat de o veritabilä psihozä a autorilor de romane, care poate pricinui deprecierea din nou a prozei romänesti, cei doi proclamau necesitatea unui reviriment al nuvelei, de vreme ce perioada de crizä acutä a romanului era depäsitä cu brio”?**. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea literatura maghiara incepe sa se indrepte spre tematica socialä. Aceastä problematicä face carierä sub denumirea de problema burgheziei in literatura universalä si sub aceea de problema „gentry” in cea maghiarä. In corelatie sau independent de problema socialä apare tendinta aplecärii spre sufletul uman, in toatä complexitatea lui, cu toate contradictiile, surprizele, posibilitätile si isteriile inerente. Romanul psihologic sau literatura analiticä includ stiluri si opere de o mare diversitate, de la Dostoievski la Proust, Camus, Thomas Mann, Rebreanu sau Kosztolänyi. Un alt fenomen specific este tema literarä a constientizärii si träirii sentimentului epocii, acel faimos spirit al veacului sau saeculum. De la Kafka incoace si pänä la existentialisti, aceastä literaturä a sentimentului de epocä recupereazä si cästigä teren. El va include atät anxietatea kafkianä, cät si frivolitatea aparentä a anilor 1930, frivolitate care ascunde, si ea, oare ce altceva, decät an132 Ion Negoitescu, op. cit., pp. 195-196. 133 Carmen Matei Musat, op. cit., p. 13.
